Era o dimineață caldă de primăvară. Nu departe de orașul Halifax, în districtul Fergusons Cove, un SUV electric negru gonea pe Purcells Cove Road cu o viteză dublă față de limita permisă, strecurându-se agresiv printre mașinile din trafic.
La volan se afla un bărbat trecut de prima tinerețe. Părul pe jumătate alb și ridurile adânci de pe chip îi trădau anii, dar nu și slăbiciunea. Din spatele ochelarilor de soare, privea fix drumul. O barbă argintie, tunsă cu grijă, îi umbrea fața, iar dintre buze îi atârna o lulea mică, din care fumul se pierdea pe fereastra deschisă.
Șoferii frânau brusc și se trăgeau instinctiv pe dreapta. Pietonii se opreau și ridicau telefoanele pentru a filma.
— Ăsta e tipul care și-a construit singur mașina electrică — a șoptit un pieton.
— L-am văzut la televizor — a răspuns altul. — Dar ce-o fi cu viteza asta?
— Se spune că poate parcurge mii de kilometri cu o singură încărcare…
John Wood își construise singur SUV-ul electric, oferindu-i un design imposibil de confundat — un amestec de eleganță clasică și tehnologie militară futuristă. Marile companii auto încercaseră să cumpere proiectul, însă John refuzase fiecare ofertă.
SUV-ul a redus treptat viteza și a virat pe Devils Hill Road. După câteva sute de metri, a intrat pe aleea unei case. John a oprit motorul, și-a lăsat ochelarii în mașină, a luat geanta din piele neagră de pe scaunul pasagerului și a coborât în grabă, trântind ușa în urma lui.
În fața lui se ridica o casă veche dintre acelea în care oamenii aleg să-și petreacă întreaga viață. Era bine întreținută, păstrându-și stilul original și o demnitate discretă. În spate, o pădure deasă se întindea de-a lungul proprietății, iar în față, gazonul proaspăt tuns aducea o liniște rară.
John nu mai fusese aici de cincisprezece ani.
Casa îi aparținuse cândva fiului său, Jack, mort într-un naufragiu cu ani în urmă. După tragedie, relația dintre John și nora sa, Anna, devenise rece și distantă.
Cu toate acestea, John rămăsese apropiat de nepoții săi. Acum se afla din nou în fața casei care fusese cândva centrul fericirii lor. Venise să discute ceva urgent cu Anna, ceva ce nu putea fi spus prin telefon sau într-o scrisoare.
În fața casei se deschidea o terasă din lemn, încălzită de un cămin aprins. Lângă foc, într-un scaun rulant, stătea o femeie învelită într-un pled. Părul alb îi era prins într-o codiță simplă, iar cu o mână mângâia absent un Husky culcat lângă ea.
Când John s-a apropiat, câinele s-a ridicat brusc, fixându-l cu privirea și mârâind amenințător.
— Ajunge, Wini! — a poruncit femeia.
Câinele s-a supus, așezându-se la loc, dar fără să-și desprindă ochii de vizitator. Anna și-a ridicat ochii albaștri spre John.
— Ți-ai mai amintit, în sfârșit, adresa unde locuiesc?
— Bună ziua, Anna — a spus John, cu voce joasă.
— Văd că arăți remarcabil pentru ai tăi nouăzeci de ani, — a continuat ea, fără să-i întoarcă salutul. — Se pare că Dumnezeu te-a lăsat în voia ta… iar moartea a uitat de tine.
John a tăcut. Nu găsea nimic încurajator de spus. Îi vedea chipul îmbătrânit, marcat de ani și de lovituri prea grele pentru un singur suflet.
Cu doi ani în urmă, viața Annei fusese zguduită din nou. Fiul ei, Constantin, la cei douăzeci și doi de ani ai săi, plecase să muncească în Statele Unite, pe cea mai mare navă militară din flota americană. După o perioadă de navigație, nava dispăruse fără urmă, înghițită de mister. De atunci, nimeni nu reușise să afle ce se întâmplase.
Această tragedie redeschisese răni vechi. După dispariția corabiei, sănătatea Annei se deteriorase rapid. Acum se deplasa cu greu, cu ajutorul unui scaun rulant.
— Se poate să mă așez? — a întrebat John.
Anna a făcut un gest scurt din mână, indicând un scaun liber.
— Nu m-am așteptat să vii — a spus ea. — Credeam că ai venit să o vezi pe nepoata ta, Diana.
Chipul ei rămânea indiferent, dar inima îi bătea mai repede. Revenirea lui John, după cincisprezece ani de absență, scormonea amintiri dintr-o vreme în care fiul lui trăia încă sub acest acoperiș. O presimțire apăsătoare plutea în aer.
John și-a lăsat servieta pe masă, a tras scaunul și s-a așezat în fața Annei, cu privirea coborâtă. Liniștea a fost ruptă de un glas cunoscut:
— Bunelul! Bunelul, tu ești?
John a ridicat privirea. Diana stătea în prag.
— Bună ziua, frumoasa mea! — s-a ridicat el, zâmbind. — În fiecare zi devii tot mai frumoasă.
Diana s-a apropiat rapid de el și l-a îmbrățișat strâns. John a ținut-o în brațe mai mult decât ar fi fost firesc pentru un simplu salut. Îmbrățișarea avea ceva apăsător, aproape definitiv. Diana a simțit-o, iar Anna a observat-o.
— Bunicule… totul e în ordine? — a întrebat Diana, cu grijă.
— Totul e bine, draga mea — a răspuns John, forțând un zâmbet. — Am venit să vorbesc puțin cu mama ta.
— Am înțeles. Vă las atunci. Când terminați, să mă chemați. Vrei un ceai sau o cafea?
John a ezitat o clipă.
— Ai ceva mai tare?
Diana a aruncat o privire scurtă către mama sa.
— Whisky? — a întrebat ea surprinsă.
— Da, perfect, mulțumesc, draga mea!
Diana s-a retras în casă, lăsându-i pe John și Anna singuri pe terasă.
La scurt timp, Diana a revenit cu o sticlă de whisky și un pahar, pe care le-a lăsat pe masă.
— Mulțumesc, puișor — a spus John, zâmbind.
— Cu plăcere, bunelule. Ne vedem mai târziu — a răspuns Diana și a plecat din nou în casă.
John a desfăcut sticla și a turnat în pahar o cantitate generoasă. Anna a vrut să spună ceva, dar a rămas fără cuvinte. Era abia începutul zilei, iar John, care venise cu mașina, își turnase un pahar de whisky. Nu-și amintea să-l mai fi văzut vreodată făcând asta. Și mai straniu a fost faptul că l-a golit dintr-o dată, ca pe un pahar cu apă după o alergare lungă.
— Eu l-am găsit — a spus John, fără să ridice privirea.
— Ce? — a întrebat Anna, încă prinsă între uimire și neliniște.
— Eu l-am găsit.
— Pe cine ai găsit?
John a tăcut o clipă.
— Pe dragul nostru.
— Pe cine?
— Pe nepotul meu… — vocea i s-a frânt. — Pe fiul tău... Pe fratele Dianei.
Anna a simțit cum totul din jurul ei se clatină. A vrut să creadă că nu auzise bine, că John se exprimase greșit ori că nu se simțea bine. Dar, înainte să apuce să se agațe de aceste gânduri, lacrimile i-au umplut ochii și au început să-i curgă pe obrajii încordați.
— Eu l-am găsit pe Constantin.
Anna și-a șters ochii cu mâna, dar lacrimile nu se opreau. O singură întrebare îi ocupa întreaga minte: era în viață?
Nu a reușit să o rostească. John a înțeles-o fără cuvinte.
— Constantin este în viață — a spus el încet.
Anna a izbucnit în plâns, acoperindu-și fața cu palmele. Pentru o clipă, i s-a părut că aerul din jur se evaporase, că plămânii nu mai reușeau să tragă oxigenul de care sângele avea nevoie. Câinele Wini, simțind neliniștea stăpânei, a scâncit scurt.
Anna și-a desprins palmele de pe față, și-a șters lacrimile cu basmaua și a rotit roțile scaunului rulant, apropiindu-se cât a putut de John.
— Unde se află fiul meu acum?
— El și restul echipajului se află în nordul Oceanului Pacific, aproape de Oceanul Arctic.
— Atunci de ce guvernul… de ce o țară întreagă nu reușește să-i găsească? Ce s-a întâmplat? — a întrebat Anna, cu vocea tremurândă.
— Corabia a căzut în mâinile unor oameni care dispun de tehnologii extrem de avansate. Și nu au intenții bune.
Anna a încremenit. Faptul că Constantin era în viață era, fără îndoială, cea mai bună veste primită în ultimii doi ani. Dar speranța era fragilă. Nu îi aducea siguranța întoarcerii acasă. Nici măcar certitudinea că va rămâne în viață.
— Plănuiesc să plec și să-l salvez — a spus John, cu o voce fermă. — Promit că voi face tot ce-mi stă în putere ca să-l aduc acasă.
Anna l-a privit drept în ochi, încercând să înțeleagă dacă vorbea serios. În timp ce o țară întreagă nu avea nicio urmă a navei dispărute, socrul ei — la nouăzeci de ani — vorbea despre salvare. Chiar dacă arăta ca un bărbat de șaizeci, ceea ce spunea părea o nebunie.
— Tu… singur… te duci în nordul Pacificului să-l salvezi? — a întrebat ea, ironic la început, apoi cuprinsă de spaimă. — Ai înnebunit?
— Am prieteni care mă vor ajuta — a răspuns John, scurt.
— Atunci de ce nimeni altcineva nu știe nimic? De ce doar tu?
— Anna… nu am timp pentru detalii.
Ea a deschis gura să mai pună o întrebare. Avea zeci. Poate sute.
John i-a întrerupt însă gândurile, întinzându-și mâna spre ea.
După o clipă de ezitare, Anna i-a întins mâna. John i-a strâns palma rece și fragilă, cu o fermitate calmă.
— Trebuie să plec — a spus John. — Sunt sigur că toate răspunsurile la întrebările tale se află în geanta neagră de pe masă. Anna, e timpul să te liniștești. Să lași în urmă suferința, să te desprinzi de trecut și să te pregătești pentru o nouă etapă a vieții tale. Pentru fericire. Pentru familie. Pentru ziua în care îți vei revedea fiul întors acasă.
Anna a început să tremure. A simțit cum din mâna socrului se revarsă o căldură stranie, o undă care îi străbătea corpul asemenea unei energii vii. Nu era durere, era o forță care înțepa, care încorda mușchii, care îi cuprindea oasele.
A încercat să-și retragă mâna. Nu a reușit. Strângerea lui John părea magnetică, imposibil de învins. Din corpul Annei s-au auzit trosnete surde, ca niște lemne aruncate pe foc. Spatele i s-a îndreptat, urmat de brațe și picioare, în timp ce trosnete seci îi răsunau din trup.
Într-o clipă, chipul i s-a luminat. Privirea i-a prins din nou strălucirea tinereții, cu reflexe albastre uitate de ani. Părul, până atunci alb, s-a scuturat parcă de zăpadă, recăpătând nuanța blondă de altădată. Ridurile, acoperite de sudoare rece, s-au estompat rând pe rând, lăsând pielea netedă.
Anna a vrut să strige. Groaza i-a urcat în piept, iar gâtul i s-a închis într-un nod greu. Inima îi bătea năvalnic, plămânii trăgeau aer cu disperare, ca și cum trupul nu mai ținea pasul cu schimbarea.
John i-a eliberat mâna. Anna a rămas prăbușită în scaun, aproape leșinată.
— Nu lăsa suferința să te doboare — a spus John, ridicându-se. — Altfel, nu-ți va mai rămâne timp pentru fericire. Nu cred că ne vom mai vedea. Acesta va fi, probabil, ultimul meu drum.
Anna își revenea greu din șoc. Într-o singură zi, lumea ei se schimbase din temelii.
John a privit-o pentru ultima oară. Apoi câinele speriat, ascuns sub scaun. Casa. Împrejurimile liniștite.
— Spune-i Dianei că îmi iau rămas bun… și că o iubesc. Vă iubesc nespus. Adio, dragii mei.
S-a întors și s-a îndreptat grăbit spre automobil.
Anna s-a ridicat în picioare, încă slăbite de efort, dar care prindeau putere cu fiecare clipă ce trecea. Trupul ei nu mai avea nevoie de scaunul rulant. O energie nouă îi străbătea corpul, iar sănătatea pierdută părea să i se întoarcă treptat.
Socrul John, într-un mod de neînțeles, îi redăduse nu doar puterea, ci și tinerețea trupului. Cu ochii plini de lacrimi, Anna și-a întins mâna spre John, care se îndepărta. A încercat să-l strige pe nume, să-l oprească măcar pentru o clipă, dar din gât nu i-au ieșit decât sunete răgușite, fără glas.
Ea a făcut câțiva pași nesiguri, apoi s-a sprijinit de masă. Nu mai putea face nimic. Doar să plângă. Mașina neagră a părăsit aleea și, în câteva clipe, a dispărut pe stradă.
După scurt timp, Anna simțea că își recapătă pe deplin controlul. Mâinile îi mai tremurau ușor, iar respirația îi era încă neregulată. Pentru a se liniști, a luat sticla de whisky de pe masă și și-a turnat puțin în paharul gol lăsat de John.
Mergea fără efort. Se simțea frumoasă, sprintenă, plină de viață, ca și cum anii s-ar fi retras dintr-odată, lăsând-o la vârsta de patruzeci de ani. Nu putea înțelege ce se întâmplase. Cum era posibil așa ceva? Cine era, de fapt, John?
Privirea i-a căzut asupra genții negre rămase pe masă.
— Mamă? — s-a auzit din spatele ei vocea speriată a Dianei.
Anna s-a întors încet.
— Fratele tău este în viață.