DEFECT · CITEȘTE GRATUIT

Citește primele două capitole

Citește gratuit primele două capitole ale romanului Defect de Ivan Gorohov.

Capitolul 1 / 2

Salut și Adio

○ Locație: Suprafața Pământului

⧗ Perioadă: Prezentul

Era o dimineață caldă de primăvară. Nu departe de orașul Halifax, în districtul Fergusons Cove, un SUV electric negru gonea pe Purcells Cove Road cu o viteză dublă față de limita permisă, strecurându-se agresiv printre mașinile din trafic.

La volan se afla un bărbat trecut de prima tinerețe. Părul pe jumătate alb și ridurile adânci de pe chip îi trădau anii, dar nu și slăbiciunea. Din spatele ochelarilor de soare, privea fix drumul. O barbă argintie, tunsă cu grijă, îi umbrea fața, iar dintre buze îi atârna o lulea mică, din care fumul se pierdea pe fereastra deschisă.

Șoferii frânau brusc și se trăgeau instinctiv pe dreapta. Pietonii se opreau și ridicau telefoanele pentru a filma.

— Ăsta e tipul care și-a construit singur mașina electrică — a șoptit un pieton.

— L-am văzut la televizor — a răspuns altul. — Dar ce-o fi cu viteza asta?

— Se spune că poate parcurge mii de kilometri cu o singură încărcare…

John Wood își construise singur SUV-ul electric, oferindu-i un design imposibil de confundat — un amestec de eleganță clasică și tehnologie militară futuristă. Marile companii auto încercaseră să cumpere proiectul, însă John refuzase fiecare ofertă.

SUV-ul a redus treptat viteza și a virat pe Devils Hill Road. După câteva sute de metri, a intrat pe aleea unei case. John a oprit motorul, și-a lăsat ochelarii în mașină, a luat geanta din piele neagră de pe scaunul pasagerului și a coborât în grabă, trântind ușa în urma lui.

În fața lui se ridica o casă veche dintre acelea în care oamenii aleg să-și petreacă întreaga viață. Era bine întreținută, păstrându-și stilul original și o demnitate discretă. În spate, o pădure deasă se întindea de-a lungul proprietății, iar în față, gazonul proaspăt tuns aducea o liniște rară.

John nu mai fusese aici de cincisprezece ani.

Casa îi aparținuse cândva fiului său, Jack, mort într-un naufragiu cu ani în urmă. După tragedie, relația dintre John și nora sa, Anna, devenise rece și distantă.

Cu toate acestea, John rămăsese apropiat de nepoții săi. Acum se afla din nou în fața casei care fusese cândva centrul fericirii lor. Venise să discute ceva urgent cu Anna, ceva ce nu putea fi spus prin telefon sau într-o scrisoare.

În fața casei se deschidea o terasă din lemn, încălzită de un cămin aprins. Lângă foc, într-un scaun rulant, stătea o femeie învelită într-un pled. Părul alb îi era prins într-o codiță simplă, iar cu o mână mângâia absent un Husky culcat lângă ea.

Când John s-a apropiat, câinele s-a ridicat brusc, fixându-l cu privirea și mârâind amenințător.

— Ajunge, Wini! — a poruncit femeia.

Câinele s-a supus, așezându-se la loc, dar fără să-și desprindă ochii de vizitator. Anna și-a ridicat ochii albaștri spre John.

— Ți-ai mai amintit, în sfârșit, adresa unde locuiesc?

— Bună ziua, Anna — a spus John, cu voce joasă.

— Văd că arăți remarcabil pentru ai tăi nouăzeci de ani, — a continuat ea, fără să-i întoarcă salutul. — Se pare că Dumnezeu te-a lăsat în voia ta… iar moartea a uitat de tine.

John a tăcut. Nu găsea nimic încurajator de spus. Îi vedea chipul îmbătrânit, marcat de ani și de lovituri prea grele pentru un singur suflet.

Cu doi ani în urmă, viața Annei fusese zguduită din nou. Fiul ei, Constantin, la cei douăzeci și doi de ani ai săi, plecase să muncească în Statele Unite, pe cea mai mare navă militară din flota americană. După o perioadă de navigație, nava dispăruse fără urmă, înghițită de mister. De atunci, nimeni nu reușise să afle ce se întâmplase.

Această tragedie redeschisese răni vechi. După dispariția corabiei, sănătatea Annei se deteriorase rapid. Acum se deplasa cu greu, cu ajutorul unui scaun rulant.

— Se poate să mă așez? — a întrebat John.

Anna a făcut un gest scurt din mână, indicând un scaun liber.

— Nu m-am așteptat să vii — a spus ea. — Credeam că ai venit să o vezi pe nepoata ta, Diana.

Chipul ei rămânea indiferent, dar inima îi bătea mai repede. Revenirea lui John, după cincisprezece ani de absență, scormonea amintiri dintr-o vreme în care fiul lui trăia încă sub acest acoperiș. O presimțire apăsătoare plutea în aer.

John și-a lăsat servieta pe masă, a tras scaunul și s-a așezat în fața Annei, cu privirea coborâtă. Liniștea a fost ruptă de un glas cunoscut:

— Bunelul! Bunelul, tu ești?

John a ridicat privirea. Diana stătea în prag.

— Bună ziua, frumoasa mea! — s-a ridicat el, zâmbind. — În fiecare zi devii tot mai frumoasă.

Diana s-a apropiat rapid de el și l-a îmbrățișat strâns. John a ținut-o în brațe mai mult decât ar fi fost firesc pentru un simplu salut. Îmbrățișarea avea ceva apăsător, aproape definitiv. Diana a simțit-o, iar Anna a observat-o.

— Bunicule… totul e în ordine? — a întrebat Diana, cu grijă.

— Totul e bine, draga mea — a răspuns John, forțând un zâmbet. — Am venit să vorbesc puțin cu mama ta.

— Am înțeles. Vă las atunci. Când terminați, să mă chemați. Vrei un ceai sau o cafea?

John a ezitat o clipă.

— Ai ceva mai tare?

Diana a aruncat o privire scurtă către mama sa.

— Whisky? — a întrebat ea surprinsă.

— Da, perfect, mulțumesc, draga mea!

Diana s-a retras în casă, lăsându-i pe John și Anna singuri pe terasă.

La scurt timp, Diana a revenit cu o sticlă de whisky și un pahar, pe care le-a lăsat pe masă.

— Mulțumesc, puișor — a spus John, zâmbind.

— Cu plăcere, bunelule. Ne vedem mai târziu — a răspuns Diana și a plecat din nou în casă.

John a desfăcut sticla și a turnat în pahar o cantitate generoasă. Anna a vrut să spună ceva, dar a rămas fără cuvinte. Era abia începutul zilei, iar John, care venise cu mașina, își turnase un pahar de whisky. Nu-și amintea să-l mai fi văzut vreodată făcând asta. Și mai straniu a fost faptul că l-a golit dintr-o dată, ca pe un pahar cu apă după o alergare lungă.

— Eu l-am găsit — a spus John, fără să ridice privirea.

— Ce? — a întrebat Anna, încă prinsă între uimire și neliniște.

— Eu l-am găsit.

— Pe cine ai găsit?

John a tăcut o clipă.

— Pe dragul nostru.

— Pe cine?

— Pe nepotul meu… — vocea i s-a frânt. — Pe fiul tău... Pe fratele Dianei.

Anna a simțit cum totul din jurul ei se clatină. A vrut să creadă că nu auzise bine, că John se exprimase greșit ori că nu se simțea bine. Dar, înainte să apuce să se agațe de aceste gânduri, lacrimile i-au umplut ochii și au început să-i curgă pe obrajii încordați.

— Eu l-am găsit pe Constantin.

Anna și-a șters ochii cu mâna, dar lacrimile nu se opreau. O singură întrebare îi ocupa întreaga minte: era în viață?

Nu a reușit să o rostească. John a înțeles-o fără cuvinte.

— Constantin este în viață — a spus el încet.

Anna a izbucnit în plâns, acoperindu-și fața cu palmele. Pentru o clipă, i s-a părut că aerul din jur se evaporase, că plămânii nu mai reușeau să tragă oxigenul de care sângele avea nevoie. Câinele Wini, simțind neliniștea stăpânei, a scâncit scurt.

Anna și-a desprins palmele de pe față, și-a șters lacrimile cu basmaua și a rotit roțile scaunului rulant, apropiindu-se cât a putut de John.

— Unde se află fiul meu acum?

— El și restul echipajului se află în nordul Oceanului Pacific, aproape de Oceanul Arctic.

— Atunci de ce guvernul… de ce o țară întreagă nu reușește să-i găsească? Ce s-a întâmplat? — a întrebat Anna, cu vocea tremurândă.

— Corabia a căzut în mâinile unor oameni care dispun de tehnologii extrem de avansate. Și nu au intenții bune.

Anna a încremenit. Faptul că Constantin era în viață era, fără îndoială, cea mai bună veste primită în ultimii doi ani. Dar speranța era fragilă. Nu îi aducea siguranța întoarcerii acasă. Nici măcar certitudinea că va rămâne în viață.

— Plănuiesc să plec și să-l salvez — a spus John, cu o voce fermă. — Promit că voi face tot ce-mi stă în putere ca să-l aduc acasă.

Anna l-a privit drept în ochi, încercând să înțeleagă dacă vorbea serios. În timp ce o țară întreagă nu avea nicio urmă a navei dispărute, socrul ei — la nouăzeci de ani — vorbea despre salvare. Chiar dacă arăta ca un bărbat de șaizeci, ceea ce spunea părea o nebunie.

— Tu… singur… te duci în nordul Pacificului să-l salvezi? — a întrebat ea, ironic la început, apoi cuprinsă de spaimă. — Ai înnebunit?

— Am prieteni care mă vor ajuta — a răspuns John, scurt.

— Atunci de ce nimeni altcineva nu știe nimic? De ce doar tu?

— Anna… nu am timp pentru detalii.

Ea a deschis gura să mai pună o întrebare. Avea zeci. Poate sute.

John i-a întrerupt însă gândurile, întinzându-și mâna spre ea.

După o clipă de ezitare, Anna i-a întins mâna. John i-a strâns palma rece și fragilă, cu o fermitate calmă.

— Trebuie să plec — a spus John. — Sunt sigur că toate răspunsurile la întrebările tale se află în geanta neagră de pe masă. Anna, e timpul să te liniștești. Să lași în urmă suferința, să te desprinzi de trecut și să te pregătești pentru o nouă etapă a vieții tale. Pentru fericire. Pentru familie. Pentru ziua în care îți vei revedea fiul întors acasă.

Anna a început să tremure. A simțit cum din mâna socrului se revarsă o căldură stranie, o undă care îi străbătea corpul asemenea unei energii vii. Nu era durere, era o forță care înțepa, care încorda mușchii, care îi cuprindea oasele.

A încercat să-și retragă mâna. Nu a reușit. Strângerea lui John părea magnetică, imposibil de învins. Din corpul Annei s-au auzit trosnete surde, ca niște lemne aruncate pe foc. Spatele i s-a îndreptat, urmat de brațe și picioare, în timp ce trosnete seci îi răsunau din trup.

Într-o clipă, chipul i s-a luminat. Privirea i-a prins din nou strălucirea tinereții, cu reflexe albastre uitate de ani. Părul, până atunci alb, s-a scuturat parcă de zăpadă, recăpătând nuanța blondă de altădată. Ridurile, acoperite de sudoare rece, s-au estompat rând pe rând, lăsând pielea netedă.

Anna a vrut să strige. Groaza i-a urcat în piept, iar gâtul i s-a închis într-un nod greu. Inima îi bătea năvalnic, plămânii trăgeau aer cu disperare, ca și cum trupul nu mai ținea pasul cu schimbarea.

John i-a eliberat mâna. Anna a rămas prăbușită în scaun, aproape leșinată.

— Nu lăsa suferința să te doboare — a spus John, ridicându-se. — Altfel, nu-ți va mai rămâne timp pentru fericire. Nu cred că ne vom mai vedea. Acesta va fi, probabil, ultimul meu drum.

Anna își revenea greu din șoc. Într-o singură zi, lumea ei se schimbase din temelii.

John a privit-o pentru ultima oară. Apoi câinele speriat, ascuns sub scaun. Casa. Împrejurimile liniștite.

— Spune-i Dianei că îmi iau rămas bun… și că o iubesc. Vă iubesc nespus. Adio, dragii mei.

S-a întors și s-a îndreptat grăbit spre automobil.

Anna s-a ridicat în picioare, încă slăbite de efort, dar care prindeau putere cu fiecare clipă ce trecea. Trupul ei nu mai avea nevoie de scaunul rulant. O energie nouă îi străbătea corpul, iar sănătatea pierdută părea să i se întoarcă treptat.

Socrul John, într-un mod de neînțeles, îi redăduse nu doar puterea, ci și tinerețea trupului. Cu ochii plini de lacrimi, Anna și-a întins mâna spre John, care se îndepărta. A încercat să-l strige pe nume, să-l oprească măcar pentru o clipă, dar din gât nu i-au ieșit decât sunete răgușite, fără glas.

Ea a făcut câțiva pași nesiguri, apoi s-a sprijinit de masă. Nu mai putea face nimic. Doar să plângă. Mașina neagră a părăsit aleea și, în câteva clipe, a dispărut pe stradă.

După scurt timp, Anna simțea că își recapătă pe deplin controlul. Mâinile îi mai tremurau ușor, iar respirația îi era încă neregulată. Pentru a se liniști, a luat sticla de whisky de pe masă și și-a turnat puțin în paharul gol lăsat de John.

Mergea fără efort. Se simțea frumoasă, sprintenă, plină de viață, ca și cum anii s-ar fi retras dintr-odată, lăsând-o la vârsta de patruzeci de ani. Nu putea înțelege ce se întâmplase. Cum era posibil așa ceva? Cine era, de fapt, John?

Privirea i-a căzut asupra genții negre rămase pe masă.

— Mamă? — s-a auzit din spatele ei vocea speriată a Dianei.

Anna s-a întors încet.

— Fratele tău este în viață.

Capitolul 2 / 2

Confesiunea

○ Locație: Suprafața Pământului

Anna, împreună cu fiica sa, Diana, și câinele Wini, a părăsit terasa, lăsând în urmă scaunul rulant, singuratic lângă foc. Toți trei au intrat în casă și s-au îndreptat spre sala de odihnă. Anna a așezat geanta lăsată de John pe masa la care obișnuia să citească, apoi s-a așezat și a deschis-o.

În interior se aflau două mape și o legătură de chei. O mapă era roșie, cealaltă verde. Pe cea roșie era scris de mână „Anna”, iar pe cea verde „Victoria”.

Anna a deschis mapa roșie. Înăuntru se aflau documente tipărite și mai multe foi scrise de mână. Un mănunchi dintre acestea i-a atras imediat atenția. A întins instinctiv mâna după ochelarii de vedere, apoi s-a oprit. Nu mai avea nevoie de ei. Vedea perfect, fără niciun ajutor.

Diana avea pielea albă ca varul și încă se afla în stare de șoc. Nu reușise să-și revină și nici să pună întrebări despre schimbările inexplicabile pe care tocmai le descoperise. S-a așezat într-un fotoliu, tremurând de parcă o cuprinsese un frig cumplit. Își urmărea mama cu o atenție neliniștită, încercând să găsească dovezi că femeia din fața ei era aceeași pe care o cunoscuse dintotdeauna. Până atunci, chipul tânăr al mamei îi fusese cunoscut doar din fotografii vechi, iar acum o vedea mișcându-se liber prin cameră.

Din când în când, Diana privea pe fereastră, căutând mașina bunelului John sau silueta lui. În fața casei nu mai era însă nimeni. Își spunea că poate adormise și că, în curând, se va trezi, iar tot ce văzuse se va risipi într-o clipă.

Anna a început să citească scrisoarea scrisă de mână. După câteva rânduri, s-a oprit și și-a ridicat privirea spre Diana.

— Diana, vino, draga mea, lângă mine. Să citim împreună. Este o scrisoare lăsată de bunicul. A menționat că aici putem găsi mai multe informații despre Constantin.

Realizând că „trezirea” din acest presupus vis nu avea să se întâmple, Diana s-a ridicat încet din fotoliu și s-a apropiat de masă. Și-a turnat un pahar cu apă din ulciorul aflat pe ea, apoi s-a așezat lângă mama sa, nu la fel de aproape ca altădată.

O privea cu ochii plini de uimire, analizându-i fața fără riduri, părul blond și pielea netedă a mâinilor.

Anna a început să citească cu glas tare.

„Dragii mei,

Probabil că aceasta este ultimul meu mesaj către voi. Timpul meu se apropie de sfârșit.

Cu greu găsesc cuvintele potrivite pentru a vă explica, în scris, ceea ce nu am reușit niciodată să vă spun față în față. Dacă aș fi împărtășit această poveste cuiva direct, cel care m-ar fi ascultat m-ar fi considerat nebun sau s-ar fi temut de mine fără să știe de ce.

În societatea noastră, ne străduim să fim asemenea unii altora, iar orice abatere de la normă este privită ca o anomalie. Există puțini curajoși care se deschid către miracole și încearcă să le înțeleagă. De cele mai multe ori, aceștia sunt etichetați drept nebuni, vrăjitori sau chiar demoni. Abia când lumea începe să accepte și să discute aceste fenomene inexplicabile, nebunii devin sfinți, vrăjitorii — genii, iar demonii — îngeri.

În acest moment, cu povestea mea în fața voastră, știu că voi fi considerat nebun. Chiar dacă ceea ce urmează să vă spun poate părea ridicol, vă rog să știți că vă transmit doar adevărul. Nu insist să mă credeți, dar v-aș ruga măcar să urmați instrucțiunile pe care vi le voi lăsa.

Înainte de a vă vorbi despre Constantin și despre ceea ce i s-a întâmplat, simt nevoia să vă povestesc puțin despre trecutul meu.

Numele meu adevărat este Zyrradon. Anna, nu ai înțeles niciodată cum pot arăta atât de tânăr la nouăzeci de ani. Aveai dreptate să fii nedumerită. Aceștia sunt doar anii pe care i-am trăit la suprafața Pământului.

Dar mai am încă o mie de ani trăiți sub pământ. Îmbătrânirea mea curge mai lent decât a celorlalți oameni, fiindcă cândva am fost nemuritor.

M-am născut în Federația Tenebra, un tărâm ascuns sub pământurile înghețate ale Antarctidei. Acolo, departe de lumina soarelui, civilizația noastră a înflorit sub scoarța planetei, într-un echilibru fragil cu tăcerea și întunericul.

Dincolo de Federație existau alte două imperii, ale căror puteri modelau destinul lumii noastre.

Primul era Imperiul Xyrlonia, întins sub Polul Nord. Cel de-al doilea, Miradia, era cel mai vast și mai enigmatic dintre toate, ascuns în adâncurile oceanice, acolo unde lumina nu pătrunde niciodată, iar presiunea apei frânge oțelul.

Planeta era locuită de patru specii inteligente distincte: Noi, oamenii, sau Fragilii, așa cum ne-au numit strămoșii. Amorfi, ființe care locuiesc în oceane și sunt capabile să-și schimbe forma. Zephralii, creaturi zburătoare asemănătoare dragonilor. Luntharixienii, supraviețuitori ai unui trecut stelar îndepărtat.

Dar planeta noastră nu a fost mereu așa cum o cunoaștem astăzi. Cu milioane de ani în urmă, o anomalie neînțeleasă a cuprins toate teritoriile imperiilor și ale Federației.

Timpul… s-a oprit.

Înghețat într-o singură clipă, fără sfârșit. Viața a încremenit și a rămas astfel pentru o perioadă imposibil de măsurat.

Abia acum două sute de ani, o fisură s-a deschis în tăcerea eternă. În anumite regiuni ale Federației, dominația timpului oprit a cedat, iar viața a început din nou să curgă. Când ne-am întors la viteza normală a timpului, am descoperit cu uimire și teamă cât de mult se schimbase lumea.

Pentru noi trecuse doar o clipă. Pentru restul planetei, milioane de ani. Fragilii de la suprafață evoluaseră. Tehnologia lor, limbajul și istoria deveniseră nespus de impresionante.

În acea perioadă, viața mea era cufundată în greutăți care mi-au zdruncinat ființa până în temelii. Într-o tragedie fără nume, mi-am pierdut familia, iar golul lăsat în urmă a devenit imposibil de umplut. Evenimentele care au urmat m-au silit să iau o hotărâre pe care puțini dintre ai mei ar fi îndrăznit să o ia.

Am ales să renunț la viața veșnică de care se bucurau cei din Federație. Să părăsesc acele meleaguri și să fug de amintiri. Să îmbătrânesc asemenea oamenilor și să plec în pace din această viață.

Pe atunci purtam un rang înalt în ierarhia Federației Tenebra. Profitând de acel moment, am cerut permisiunea de a trăi ultimii mei ani la suprafața Pământului, printre Fragilii care uitaseră de existența noastră. Cererea mi-a fost aprobată, dar nu fără condiții.

Mi s-au impus trei reguli, simple în aparență, dar foarte greu de respectat:

Să nu dezvălui nimănui adevărul despre trecutul meu.

Să nu ofer cunoștințe care încă nu fuseseră descoperite de omenirea de la suprafață.

Să nu mai intru niciodată în legătură cu Apa.

Încălcarea oricăreia dintre aceste reguli avea doar două finaluri: închisoare pe viață… sau moarte.

Dar tocmai Apa era legătura mea cea mai profundă cu această lume. Nu doar un element fizic, ci o ființă vie — un spirit întins peste oceane, râuri și lacuri.

Aveam un dar rar, aproape mitic: puteam comunica cu Apa și cu tot ce trăia în ea. De la cele mai neînsemnate microorganisme până la colosalii stăpâni ai adâncurilor, toate ființele acvatice erau conectate într-o rețea biologică inteligentă.

Puține ființe se nășteau cu darul de a înțelege vocea Apei. Eu aveam acest dar, iar legătura mea cu ea era neobișnuit de profundă.

Apa poate păstra amintiri. Orice privire, atingere sau șoaptă rămânea stocată în memoria ei lichidă. Prin Apă puteam descoperi trecutul planetei — nu cel scris de istorici, ci cel purtat de valuri, râuri și oceane. O arhivă vie a întregii lumi.

De aici înainte, istoria mea vă este deja cunoscută. La suprafață am cunoscut-o pe femeia care mi-a oferit iubirea și mi-a devenit soție. Ea mi-a dăruit doi copii, Jack și Victoria, și o viață pe care nu o voi uita niciodată. Dumnezeu s-o odihnească în pace.

Astfel am trăit: purtând în mine o taină adâncă și tăcută până în ziua de astăzi. Aici voi încheia povestea vieții mele și vă voi dezvălui ce s-a întâmplat cu Constantin.

Până în prezent, mă învinuiesc singur pentru tăcerea mea. Când am aflat că nava pe care se afla fiul meu, Jack, pierduse legătura cu țărmul, nu am apelat la ajutorul Apei. Dacă aș fi făcut-o, poate aș fi avut o șansă să-l salvez, chiar dacă acest gest m-ar fi condamnat la moarte.

Această lașitate a fost motivul pentru care m-am izolat de tine, Anna, și de întreaga lume. Mi-a fost rușine. În fața fiului meu. În fața ta. În fața nepoților mei. Sper, din adâncul ființei mele, că mă veți putea ierta.

Când am aflat însă despre dispariția lui Constantin, nu am mai putut sta deoparte. Am încălcat jurământul. Am intrat în contact cu Apa și am început să-l caut.

Timp de doi ani l-am căutat fără încetare, printre cei vii și printre cei morți. Este ciudat că, până acum, nu am fost arestat de Federația din care provin. Poate că existența mea le este încă utilă.

Abia de curând am dat de urma lui Constantin și a prietenului său, Steven. Ambii sunt în viață și sănătoși.”

Anna s-a oprit din citit. A luat paharul cu apă de pe masă și a băut câteva înghițituri, încercând să-și liniștească respirația. Apoi și-a coborât din nou privirea spre scrisoare și a continuat.

„Corabia pe care se aflau a fost capturată fără violență, folosind tehnologii de nivel înalt. Mințile tuturor celor de la bord au fost inundate cu informații artificiale, iar presupusul inamic a fost întâmpinat ca un aliat. Ulterior, nava a fost acoperită de un strat tehnologic care a făcut-o invizibilă pentru orice satelit, radar sau ochi omenesc.

Și-a continuat drumul spre Alaska, către teritoriile Imperiului Xyrlonia, unde trăiau Luntharixienii. Am înțeles atunci că și în regiunile lor există zone în care fluxul timpului a revenit la normal.

Capturarea acestei nave nu este un accident izolat, ci dovada că Luntharixienii își urmează în continuare vechiul plan de a domina lumea.

Promit că voi face tot ce îmi stă în putere pentru a-l aduce pe Constantin acasă.

Anna, sub nicio formă să nu te adresezi conducerii și să nu arăți această scrisoare nimănui. Dacă o vei face, vei deveni prizonieră și vei fi folosită în experimente.

Este nevoie de o altă abordare. Eu am deja un plan.

În această mapă se află actele casei mele din pădure, deja trecute pe numele vostru. Casa vă aparține acum în întregime.

Te rog să îi înmânezi fiicei mele, Victoria, mapa verde. Știu că ea mă urăște, poate chiar mai mult decât mă urăști tu. Apartamentul și automobilul meu electric le las Victoriei și nepoatei mele, Melanie.

Ultima mea rugăminte este să rămâneți împreună în cazul unui eveniment neașteptat. Indiferent de situație, susțineți-vă unii pe alții și aveți grijă de familiile voastre.

Dacă lumea de la suprafață va deveni ostilă, găsiți refugiu în casa mea din pădure. Acolo există toate facilitățile necesare traiului: suficientă energie electrică pentru cel puțin o sută de ani, apă curată și provizii îndestulătoare. Sunt convins că acel loc, ascuns de ochii oamenilor, vă va proteja.

Adio, dragii mei. Aveți grijă de voi. Vă iubesc nespus de mult.

Socrul și bunelul vostru,

John Wood ”

Anna, cu mâna tremurândă, a lăsat scrisoarea pe masă.

— Ooo, John… — a șoptit ea, cuprinsă de jale, sprijinindu-și coatele pe masă și acoperindu-și fața cu palmele.

Diana a rămas tăcută, cu ochii umezi, privind în gol.

După ceea ce se întâmplase afară — miracolul inexplicabil prin care John îi redase Annei sănătatea pierdută — nu mai exista loc pentru îndoială. Tot ce scria în acele rânduri era adevărat.

Ai ajuns la finalul fragmentului gratuit. Informațiile despre publicare și linkurile către librării vor fi anunțate aici.